PROIECTUL PYGMALION
David Keirsey
(fragmente )
Ritmuri diferite. Ritmul
propriu.
„Dacă un om nu ţine pasul cu tovarăşii săi,
probabil că urmează un alt ritm. Lăsaţi-l să meargă în ritmul muzicii pe care o
aude, indiferent cât de diferită sau de ritmată este . „
Henry David Thoreau
“Dacă nu îţi
doreşti ceea ce îmi doresc eu, te rog, nu-mi spune că ceea ce vreau eu este
greşit.
Sau dacă eu am
credinţe diferite de ale tale, gândeşte-te cel puţin o clipă înainte de a mi le
corecta.
Sau dacă
trăirile mele ţi se par mai mult sau mai puţin intense decât ale tale în
aceleaşi situaţii, încearcă să nu-mi ceri să simt altfel decât o fac.
Sau dacă
acţionez ori, dimpotrivă, nu acţionez în maniera în care o faci tu, te rog, lasă-mă
să fiu eu însumi.
Nu-ţi cer, cel
puţin nu acum, să mă înţelegi. Acest lucru se va întâmpla doar atunci când vei
fi dispus să renunţi la încercarea de
a mă transforma într-o copie a ta.
Dacă le vei
permite dorinţelor, emoţiilor, credinţelor sau acţiunilor mele să se manifeste,
atunci va fi posibil ca într-o zi modul
meu de a fi să nu-ţi mai pară
atât de greşit, iar în cele din urmă să-ţi pară normal.
A mă accepta este primul
pas spre a mă înţelege.
Nu înseamnă
să-mi consideri felul de a fi ca fiind corect pentru tine, dar să nu mai fii
iritat sau dezamăgit de mine şi de aparenta mea încăpăţânare. Probabil că,
într-una din zile, în încercarea de a mă înţelege, vei ajunge să apreciezi
diferenţele mele şi, departe de a încerca să mă schimbi, vei încerca să le
menţii şi chiar să te bucuri de ele.
Aş putea fi
partenerul tău de viaţă, părintele, urmaşul, prietenul sau colegul tău.
Dar, indiferent de relaţia pe care o avem, ştiu următorul
lucru: tu şi cu mine suntem fundamentali diferiţi, iar amândoi trebuie să
mergem în ritmul propriu. „
„Suntem
diferiţi unii de alţii în moduri fundamentale. Suntem diferiţi în privinţa gândurilor,
sentimentelor, dorinţelor şi credinţelor noastre, a ceea ce spunem şi ce facem.
Diferenţe există peste tot în jurul nostru şi nu sunt dificil de observat, dacă
le căutăm. Din păcate, aceste variaţii în acţiune şi atitudine declanşează în
noi răspunsuri mult prea umane. Văzându-i pe ceilalţi ca fiind diferiţi de noi
înşine, ajungem deseori la concluzia că aceste diferenţe sunt rele într-un
anumit fel, iar oamenii se comportă ciudat, deoarece este ceva în neregulă
cu ei.
Aşadar, în mod
instinctiv, explicăm diferenţele pe care le observăm la alţii nu ca pe o
expresie a diversităţii naturale, ci în termeni de defect sau nenorocire: alţii
sunt diferiţi pentru că sunt bolnavi, stupizi, răi sau nebuni.
Proiectul Pygmalion nu are şanse de
succes
Sarcina
noastră, cel puţin în privinţa celor de care ne pasă, este să corectăm aceste
defecte, aşa cum sculptorul mitic Pygmalion
a muncit pentru a da formă femeii sale perfecte din piatră. Ca şi Pygmalion,
muncim pentru a reface imaginea celor care ne însoţesc după propria imagine.
La urma urmei, oare nu suntem noi înşine, chiar cu defectele noastre, cele mai
bune modele ale felului în care oamenii ar trebui să gândească, să simtă, să
vorbească şi să acţioneze ?
Vă amintiţi
replica din My Fair Lady (ce are la bază piesa Pyagmalion de Bernard Shaw ),
când Henry Higgins se întreba de ce Eliza Doolitle nu poate fi pur şi simplu
„ca el însuşi” ?
Dar proiectul nostru Pygmalion nu are şanse
de succes.
Sarcina de a-i sculpta pe alţii după asemănarea noastră
eşuează încă de la început.
Cereţi-le oamenilor să
îşi schimbe caracterul, şi veţi vedea că este imposibil.
Aşa cum o ghindă nu poate creşte într-un pin sau cum o
vulpe nu poate să se transforme într-o bufniţă, nici noi nu ne putem schimba
caracterul cu al altcuiva.
Bineînţeles că putem fi presaţi de alţii, dar această
presiune nu face decât să ne fixeze şi mai mult propriul fel de a fi.
Dacă unui leu îi veţi scoate colţii, veţi avea tot un
prădător feroce, nu o pisică docilă. Dacă insistaţi ca fiul sau partenerul
vostru să vă semene, în cel mai bun caz, veţi vedea cum se străduiesc să va
facă pe plac, dar fiţi atenţi la resentimentele lor.
Încercările noastre de a-i remodela pe alţii pot produce
schimbări, dar schimbarea este mai degrabă distorsiune decât transformare.
„
Relaţiile de cuplu
„Scopul nostru nu este să devenim identici, ci să
ne recunoaştem unul pe celălalt, să învăţăm să ne vedem unul pe altul şi să ne
respectăm pentru ceea ce suntem . „
Hermann Hesse
Proiectul Pygmalion
În 1929
faimosul aviator internaţional Charles Lindberg, un ISTP (Introvertit,
Senzorial, Raţional, Perceptiv ) Operator Artizan concret, glumeţ şi
neliniştit, a întâlnit-o şi s-a căsătorit cu Anne Morrow, o INFP (Introvertit,
Intuitiv, Afectiv, Perceptiv ) Vindecătoare Idealistă, abstractă, generoasă şi
foarte introspectivă.
Deşi în primii
ani de căsnicie a trăit numeroase „momente de aur „, după cum le numea Anne,
aceasta a resimţit curând o presiune din partea soţului ei de a-şi potoli
idealismul şi sensibilitatea poetică şi de a deveni mai practică şi mai
aventuroasă – aşa cum era Charles. Anne s-a adaptat la stilul lui Lucky Lindy
cât de bine a putut, dar în jurnalul său a scris despre dorinţa de a primi
„
empatia, înţelegerea, respectul şi
acceptarea mea şi a modului în care încerc să trăiesc, a lucrurilor pe
care încerc să le fac, fără încercarea
lui neobosită de a mă schimba, de a mă reforma... De ce, odată ce s-a
căsătorit, o persoană nu poate să păstreze acea admirabilă distanţă, acel
respect faţă de solitudinea celuilalt, acea retragere în spatele a ceea ce face
şi este ?
Oare este ceva incompatibil cu iubirea reală şi
puternică ori este un rezultat al ideilor, standardelor preconcepute ale cuiva
legate de căsnicie ? „
Concepţia lui
Anne Morrow Lindberg de „distanţă
admirabilă „ este un concept intuitiv foarte important, deoarece, mult prea des
– din nou, după ce luna de miere s-a terminat - , partenerii, iniţial atraşi de diferenţele existente între ei, se
întorc la ceea ce consideră a fi partea serioasă, adevărată a căsătoriei, şi anume să îşi schimbe soţul/soţia într-o
persoană care să le semene mai mult.
Această intenţie de a schimba partenerul de cuplu
este proiectul Pygmalion
(sau ceea ce
Andras Angyal a numit „efectul Pygmalion „ în tranzacţiile interpersonale ).
Iar ipoteza majoră din spatele acestei
discuţii este faptul că proiectul
Pygmalion nu numai că reprezintă principalul motiv al destrămării mariajelor,
ci o sursă comună de enervare chiar şi în cele mai frumoase căsnicii.
Este un pattern familiar în comportamentul
nostru de cuplu. Ne străduim din răsputeri să
găsim un partener mai mult sau mai puţin
diferit de noi – în unele cazuri chiar opusul nostru la nivelul celor mai
importante aspecte – şi apoi facem toate eforturile posibile pentru a-l
transforma într-o imagine a noastră.
Certificatul de căsătorie pare a fi intepretat ca o licenţă de sculptor, oferindu-i fiecăruia dintre parteneri dreptul de a ciopli, conform unui
proiect Pygmalion, încercând să se transforme unul pe celălalt în imaginea în
oglindă a sculptorului.
Şi, din
păcate, sentimentul nostru de reuşită a căsătoriei este direct proporţional cu
nivelul de transformare pe care avem impresia că îl determinăm în celălalt.
Nu
înseamnă că ne dorim ca partenerii noştri să îşi abandoneze propria natură
complet. Ne
dorim pur şi
simplu să ne preia sarcinile alături de ale lor, deoarece toţi presupunem că
scopul nostru în viaţă are valoarea cea mai mare pentru toată lumea.
Totuşi, ceea
ce nu reuşim să înţelegem este faptul că partenerii
noştri nu pot prelua obiectivul nostru ca şi cum ar fi al lor, cel puţin nu fără a-şi încălca propriul caracter.
De exemplu, Artizanii, care caută
senzaţiile, pur şi simplu nu sunt interesaţi de siguranţa socială şi economică
urmărită de Gardieni, nici de căutarea identităţii de către Idealişti ori de
căutarea de cunoştinţe folositoare a Raţionalilor. Şi acest lucru este valabil pentru toate cel patru temperamente.
Poate că vor încerca să mimeze interesul pentru anumite scopuri de dragul
partenerilor lor – un timp - , dar nu le vor accepta niciodată ca şi cum ar fi
ale lor. Asemenea diferenţe pot fi înglobate într-o căsnicie, însă nu într-o
persoană.
Leopardul
nu-şi poate schimba petele.
Deşi nu există nici o şansă să ne schimbăm
partenerul în noi înşine, cu toţii părem dornici să
facem acest
lucru, care poate fi atât de distructiv.
„Cioplindu-ne
„ partenerul, îi spunem practic că „nu eşti suficient de bun.
Te vreau
altfel decât eşti „.
Este
cel mai potrivit moment să recunoaştem că există un mic Pygmalion în fiecare
dintre noi, o dorinţă omenească de a-i controla pe cei apropiaţi şi dragi, de
a-i modela conform dorinţelor noastre.
Haideţi să
luăm în considerare scenariul ironic al acestui deziderat. În condiţiile în
care iniţial am fost atraşi de diferenţele existente între noi şi ei, nu vom fi
dezamăgiţi atunci când vom reuşi să-i transformăm în noi înşine ? Cu alte
cuvinte, dacă reuşim să câştigăm bătălia
– şi este o bătălie – de a ne schimba partenerii, nu cumva pierdem de fapt
o mare parte a satisfacţiei din relaţie ?
Sau dorinţa
noastră de –i controla este mai satisfăcătoare decât acceptarea şi iubirea lor
pentru ceea ce sunt ?
Nu spunem că ar trebui să ne căsătorim
numai cu persoane care ne seamănă foarte mult. Multe dintre bucuriile
complementarităţii – scânteile minunate care ies din reconcilierea unor stiluri
diferite, s-ar pierde cu siguranţă dacă ne-am căsători cu imaginea noastră
în oglindă.
Într-adevăr
observaţiile arată că este foarte puţin probabil ca tipurile care seamănă
foarte mult (de exemplu doi Inspectori Gardieni ISTJ –Introvertit, Senzorial,
Raţional (thinking engl.) Judicativ,sau doi Inventatori Raţionali ENTP-
Extrovertit, Intuitiv, Raţional, Perceptiv ) să se căsătorescă.
Părem să-i
preferăm pe opuşii noştri la anumite niveluri, iar proiectele Pygmalion sunt
preţul pe care trebuie să îl plătim.
Dar să presupunem că devenim conştienţi de
impulsul natural de a ne schimba partenerii, că îl înăbuşim de fiecare dată
când apare şi ne muşcăm limba: atunci este posibil să apară un fenomen foarte
interesant. De exemplu, dacă am putea să ne reprimăm eforturile de a ne reforma
partenerii de cuplu, astfel încât să fie exact ca noi înşine – pentru a deveni
mai aventuroşi, mai demni de încredere,
mai introspectivi sau mai raţionali -, atunci s-ar putea să ne amintim să
apreciem ceea ce ne-a atras la început. Şi abia tunci, şi în măsura în care
putem face asta, ar putea temperamentele diferite să trăiască fericite împreună
până la adânci bătrâneţi, ...poate.
„Lasă-mă să fiu eu
însumi.
Să renunţi la încercarea
de a mă transforma într-o copie a ta.
A mă accepta este primul
pas spre a mă înţelege.
Tu şi cu mine suntem
fundamentali diferiţi, iar amândoi trebuie să mergem în ritmul propriu. „
Nici unul
dintre temperamente nu este imun la impulsul Pygmalion.
Nu încearcă
Artizanii să-şi înveselească partenerii ?
Nu încearcă
Gardienii să îşi facă partenerii mai responsabili ?
Nu, încearcă
Idealiştii să îşi inspire partenerii de cuplu să fie mai idealişti ?
Şi nu pun
presiune Raţionalii pe partenerii de cuplu pentru ca aceştia să devină mai
logici ?
Dacă mergem pe prezumţia că proiectele Pygmalion
sunt în mod inevitabil parte a relaţiilor de cuplu, atunci sarcina noastră a
tuturor este să ne păstrăm coerciţia la un nivel scăzut, cât se
poate de afectuos, empatic şi jucăuş.
Dacă nu reuşim – dacă manipularea noastră devine
cicălitoare ori predicatoare (anticipatoare ) sau intimidantă - , atunci
trebuie să ne aşteptăm ca partenerii noştri să se apere, iar acest lucru poate
fi numit „bătălia
tipurilor „ , un conflict mult mai serios decât „bătălia sexelor „.
Relaţiile cu copiii
Haideţi să evităm, să evităm şi iar să evităm...
să impunem un ideal copiilor noştri. Dacă facem asta, îi blestemăm.
D.H.Lawrence
Proiectul Pygmalion, aproape inevitabil în relaţiile de
cuplu, este o tentaţie şi mai mare atunci când suntem părinţi.
Cei mai mulţi părinţi consideră cu
sinceritate că este responsabilitatea lor să-şi educe copiii, să aibă un rol activ în a-i ghida sau chiar
în a-i controla pe drumul spre maturitate. Chiar mai mult decât în relaţia
soţ-soţie, relaţia părinte –copil este
caracterizată de un puternic factor de manipulare interpersonală aparent
intrinsecă, aproape ca o prevedere a fişei postului de mamă sau tată.
Din păcate, acest model coercitiv de responsabilitate parentală – indiferent de cât
de bune sunt intenţiile din spatele lui – duce cel mai adesea la certuri şi
rebeliune.
Adevărul este
că odraslele cu temperamente diferite se vor dezvolta în direcţii
complet opuse, indiferent de ceea ce vor face părinţii pentru a descuraja o
direcţie în favoarea alteia.
Încercarea de
manipulare a dezvoltării este riscantă.
În zelul
nostru de a împiedica dezvoltarea imoralităţii, riscăm să descurajăm însuşirea
valorilor morale, armele parentale înfluenţând atât părţile bune, cât şi pe
cele rele, fără discriminare.
Rădăcina problemei este faptul că
părinţii se bazează pe presupunerea că odraslele lor seamănă foarte mult –
extensii ale propriei personalităţi, care le vor călca în mod firesc pe urme.
Dar teoria temperamentelor sugerează că în multe cazuri copiii sunt în mod fundamental diferiţi de
părinţii lor şi au nevoie să se dezvolte în direcţii complet diferite, astfel
încât personalităţile lor mature să
ajungă la forma predestinată. Într-adevăr, părinţii cu alte temperamente care
presupun ce trebuie să facă copiii lor în viaţă – că ştiu ce vor sau au nevoie,
ce gândesc sau simt – de obicei greşesc foarte mult. Sau mai rău decât atât. Acţionând
în baza acestei presupuneri, părinţii bine intenţionaţi vor desconsidera de
cele mai multe ori mesajele pe care le transmit copiii lor, la fel cum vor
atribui propriile atitudini copiilor lor şi poate chiar le
vor invada spaţiul personal cu propriile planuri. Aceşti părinţi nu realizează că, încă de la început, copiii lor sunt persoane distincte –
Artizani, Gardieni, Idealişti, Raţionali – şi că desconsiderarea, atribuirea
sau intruziunea, indiferent în ce măsură, nu le vor modifica structura
înnăscută.
Atunci cum trebuie să fim în calitate de părinţi ?
Nu trebuie să începem un proiect Pygmalion, să ne
lăsăm conduşi de dorinţa atât de omenească de a modela persoanele apropiate
conform propriei imagini.
Dacă copiii
noştri ne seamănă din naştere – aşchia nu sare departe de trunchi -, atunci ei
nu au nevoie să fie modelaţi; dacă nu, schimbarea lor poate avea doar rezultate
dezamăgitoare. Nu, proiectul nostru nu trebuie să fie unul Pygmalion, ci conform mamei natură, ceea ce
înseamnă că trebuie să le permitem copiilor noştri să se dezvolte aşa cum le
dictează potenţialul lor; cu alte cuvinte, trebuie
să lăsăm natura să-şi urmeze cursul, dându-le copiilor noştri suficient
spaţiu pentru a-şi construi un caracter matur firesc.
Maturizarea
Un individ matur este cel ale cărui
atitudini şi acţiuni s-au dezvoltat la nivelul lor maxim şi au devenit obişnuinţe.
De exemplu, un Artizan matur este în
mod evident artistic – aşa cum a crezut Platon, hedonic - aşa cum a crezut Aristotel şi sangvin – aşa
cum a crezut Galen. Şi mai mult decât atât, Artizanul matur este schimbător,
inovator, estetic, dezinhibat, explorator şi cercetător, aşa cum ne-au spus
alţi autori preocupaţi de studiul personalităţii de la Paracelsus la Meyers.
Cât de diferit
este acest pattern de cel pe care cercetătorii l-au descris pentru Gardianul
matur, care a fost prezentat ca având bun-simţ, simţul proprietăţii, ca
fiind melancolic, harnic, tradiţionalist, econom, solemn, prudent şi organizat.
La fel se
întâmplă şi în cazul Idealistului matur, care a fost descris ca
filosofic, etic, coleric, pasional, îndoctrinat, religios, sensibil, receptiv
şi prietenos; şi pentru maturul Raţional, despre care s-a spus că este
logic, dialectic, flegmatic, curios, sceptic, teoretic, calm şi calculat.
Aceste patru tipuri mature sunt atât de diferite în privinţa caracterului,
încât cu greu pot fi confundate unul cu celălalt.
Primele semne ale acestor tipare generale
de caracter pot fi observate destul de timpuriu.
Mama
natură nu va permite unui copil să vină pe lume nediferenţiat şi fără o formă
temperamentală ca o tablă goală- aşa cum nu ar permite unui fulg
de zăpadă să fie asimetric.
Bebeluşii din pătuţ arată predispoziţii incipiente – părinţii şi asistentele medicale
pediatre se
referă la ei ca fiind copii „activi” sau
„iritabili”, copii ”alerţi” sau „calmi” etc.
Apoi,
pe măsură ce încep să interacţioneze din punct de vedere social, copiii arată
în mod evident
că
au trăsături de caracter distincte.
Probabil diferenţele sunt cel mai uşor de
observat în societate.
Unii bebeluşi
şi copii care abia încep să meargă sunt extravertiţi şi se simt bine în jurul
străinilor, în timp ce alţii sunt timizi şi rezervaţi, preferând să arunce
priviri pe furiş din spatele mamei atunci când li se face cunoştinţă cu o
persoană.
De asemenea,
când încep să-şi urmărească propriile obiective – de exemplu, explorarea
şemineului acoperit cu funingine -, este uşor de observat dacă comportamentul
copiilor este utilitarist sau cooperativ.
Unii micuţi
par să meargă direct pe drumul la ceea ce vor să obţină, fără a lua în
considerare constrângerile care le-ar putea schimba direcţia sau întârzia
acţiunea.
Pot fi vizibil
frustraţi dacă trebuie să asculte de părinţi sau de regulile profesorilor şi
vor testa limitele în mod repetat.
Alţi copii par
să se supună regulilor cu uşurinţă, bucuroşi, şi să se simtă mai confortabil
atunci când le face plăcere adulţilor din jurul lor comportându-se aşa cum îşi
doresc persoanele mai în vârstă decât ei.
Totuşi,
în cazul limbajului, dieferenţele în privinţa abstractizării sau
conştientizării necesită mai mult timp pentru a putea fi recunoscute. În primul rând, cuvintele copilului sunt
relativ vagi şi nediferenţiate. Mai târziu ele devin mai bine definite, mai
specifice şi sugerează mai mult din personalitatea acestuia.
Să ne amintim că maturizarea tuturor
acestor aspecte ale caracterului este un proces evolutiv, de dezvăluire, de
specializare, de diferenţere şi dezvoltare. Schimbarea progresează de la
brut la rafinat, astfel încât personalitatea ca şi anatomia, ia o formă din ce
în ce mai distinctă. Copiii pot apărea
identici la naştere, cel puţin pentru un observator neavizat, dar până când
ajung la vârsta adolescenţei trupurile lor au luat o formă din ce în ce mai
matură şi la fel se întâmplă cu caracterul lor.
Am învăţat din psihologia organicistă că
nu ne maturizăm de-a lungul timpului de unii singuri, ci că maturizarea este
indusă prin stimulare, ceea ce înseamnă că dezvoltarea caracterului nostru
trebuie stimulată, trezită şi ademenită
să se producă în mediul social. Într-adevăr, în absenţa stimulării
maturizarea nu se produce.
Aceasta înseamnă că sarcina părinţilor
este stimularea. Dar stimularea
este de un anumit tip: e vorba despre acea stimulare făcută la timpul potrivit şi relevantă pentru
atitudinile şi acţiunile pe cale să apară. În psihologie, acest timp se numeşte
„momentul învăţării „; în domeniul
afacerilor, „fereastra către
oportunitate”.
Aceasta înseamnă că supavegherea
proiectului mamei natură – maturizarea – le solicită
părinţilor
să devină supaveghetori ai copiilor, nu modelatori ai acestora, acţionând
doar atunci
când remarcă
un moment potrivit de învăţare sau o oportunitate de a încuraja dezvoltarea unei anumite atitudini sau
acţiuni consecvente temperamentului copilului.Totuşi pentru a putea face acest
lucru, părinţii trebuie să înţeleagă ce sunt aceste atitudini şi acţiuni.
Doar atunci ei vor putea găsi modalităţi
prin care să-i ajute să se dezvăluie şi să se dezvolte. Dacă părinţii nu
ştiu care este obiectivul final – structura internă a caracterului copilului
lor - , atunci nu vor şti nici ce mijloace sunt potrivite pentru a-i stimula.
Părinţii
trebuie să fie capabili să răspundă la următoarea întrebare :
„Ce tip de persoană este copilul meu şi ce
pot face eu ca să îl ajut să se dezvolte în acea direcţie ?
Părinţi şi copii
Prima sarcină a părinţilor este aşadar să
recunoască caracterele diferite ale
copiilor lor.
Dar
părinţii trebuie de asemenea să conştientizeze şi rolul pe care îl joacă propriul caracter în modul de educare a
copilului.
Toate tipurile de părinţi – Artizani, Gardieni,
Idealişti, Raţionali – au o perspectivă diferită asupra modalităţii corecte de
a creşte un copil, una care le reflectă propria personalitate şi una care este
adesea neexaminată şi niciodată pusă la îndoială.
Artizanul
eliberator
Părinţii
Artizani joacă în mod instinctiv un rol necoercitiv, oferindu-le copiilor lor o
maare libertate în tot ceea ce fac.
De obicei,
sunt mai permisivi cu copiii lor decât alte tipuri şi sunt înclinaţi spre o
indulgenţă excesivă mai mult decât spre o protecţie excesivă şi către o
supraveghere insuficientă decât una prea strictă. Copiii lor trebuie să aibă
spaţiu pentru a testa limitele mediului înconjurător, pentru a experimenta pe cont propriu şi pentru a învăţa direct acele importante lecţii
legate de consecinţele acţiunilor impulsive sau necugetate.
Cei cărora
nu li se permite să greşească nu li se permite nici să aibă succes, spun
Artizanii. Controlul prea
strict asupra copiilor le va stimula timiditatea naturală, iar timiditatea este
ceva ce părinţii Artizani acceptă cu dificultate.
Veştile
proaste în legătură cu această permisivitate sunt că poate lua câteodată forma
unei neglijări nesănătoase şi în cazul anumitor copii le oferă libertate
mai mare decât pot ei să gestioneze şi mai puţine limite decât au nevoie.
Dar veştile
bune sunt că un asemenea stil blând de creştere a copiilor poate fi exact acel
lucru care îi determină pe unii copii, mai ales pe cei din zonele suburbane sau
rurale, să-şi deschidă aripile şi să zboare cu graţie într-o viaţă aventuroasă,
excitantă şi creativă.
Gardianul
socializator
Părinţii
gardieni sunt preocupaţi în special de socializarea copiilor lor.
Ei îi vor
învăţa cutumele şi convenţiile societăţii şi le vor transmite mai departe
atitudinile unui bun cetăţean, cele mai
multe dintre ele fiind sintetizate în cele 12 principii ale şcolii
băieţilor şi fetelor cercetaşi. Cercetaşii trebuie să fie: demni de încredere,
loiali, de ajutor, prietenoşi, curtenitori, blânzi, obedienţi, veseli, economi,
curaţi, curajoşi şi respectuoşi.
Părinţii
Gardieni îşi doresc ca odraslele lor (indiferent dacă se alătură organizaţiei
cercetaşilor sau nu) să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-şi realiza
sarcinile şi prin urmare să devină din ce în ce mai de ajutor şi productivi la
şcoală, la biserică şi în funcţiile sociale şi bineînţeles, în adunările
familiei extinse – să devină parte a acestor comunităţi. Dar părinţii Gardieni
îşi doresc de asemenea ca odraslele lor să
valorizeze datoria şi să asculte. Datoria şi obedienţa ce au la bază motive
greşite nu sunt acceptabile. Părinţii Gardieni sunt mult mai preocupaţi de
acest proiect comparativ cu celelalte tipuri, cum ar fi stimularea spiritului
de aventură al copiilor, al imaginii de sine pozitive sau a
individualităţii. Într-adevăr, ei
consideră de obicei că un copil care este complet socializat are şanse mai mari
să devină îndrăzneţ, să se simtă din ce în ce mai bine cu el însuşi sau să-şi
stabilească independenţa decât cei care nu sunt socializaţi, un punct de vedere
ce a fost foarte clar exprimat de Alfred Adler şi discipolul său Rudolf
Dreikurs.
Idealistul
armonizator
În rolul de
părinţi, Idealiştii caută să formeze relaţii apropiate, armonioase cu copiii
lor.
Părinţii
Idealişti îşi doresc să fie implicaţi în mod intim în viaţa copiilor lor şi
să-i ajute să-şi dezvolte o imagine de sine pozitivă şi prin urmare vor
face orice efort pentru a păstra o legătură
stabilă cu copiii lor, chiar şi când aceştia devin adulţi. Legătura
fizică este surprinzător de importantă pentru ceste tipuri abstracte.
Dacă Artizanii
tind să fie părinţi care îşi ţin mâinile deoparte, Idealiştii literalmente îşi
ţin mâinile pe copiii lor – îmbrăţişându-i, bătându-i aprobator pe spate,
mângâindu-i apreciativ pe spate sau pe cap şi alte semne de afecţiune fizică ce
le sunt foarte dragi Idealiştilor şi conferă originalitate acestor părinţi
tactili. Mai importantă este legătura
mintală şi emoţională. Părinţii idealişti vor vorbi cu copiii lor încă de
la o vârstă fragedă, mai ales despre visurile şi fanteziile lor şi le vor citi
copiilor lor numeroase cărţi de poveşti. Când sunt trişti, Idealiştii vor
încerca cel mai adesea să fie consilieri
pentru copiii lor sau măcar să-i asculte cu răbdare, cu înţelegere sperând
tot timpul să-şi ajute copiii să se
simtă bine cu ei înşişi. Părinţii idealişti îşi vor extinde efortul de
a stabili legături armonioase cu întreaga familie. Având această natură
cooperativă, Idealiştii se preocupă de promovarea unui respect reciproc în
familie, cerându-le copiilor lor să evite certurile şi nu numai să le pese, dar
chiar şi să lucreze în direcţia
satisfacerii nevoilor fraţilor lor şi ale altor membri ai familiei. Nevoia
Idealiştilor de a avea armonie în familie îi face uneori să preia rolul de
diplomat sau împăciuitor al familiei, dorindu-şi să se asigure că toată familia
este fericită şi împlinită, că toate nevoile emoţionale sunt satisfăcute şi că
bunătatea domină – sarcină uriaşă şi fără recompensă, care le va cauza
Idealiştilor multă suferinţă. Din fericire, dragostea Idealiştilor pentru
copiii lor este fără limite şi ei vor depăşi fiecare dificultate cu entuziasm
reînnoit.
Raţionalul
individualizator
Părinţii
raţionali încurajează o individualitate crescândă la copiii lor şi nu le impun
reguli nerezonabile.
Este de o
importanţă vitală pentru părinţii Raţionali ca fiecare copil din familie să-şi
mărească treptat repertoriul de
competenţe şi să devină din ce în ce mai independent în administrarea
propriei vieţi. Prin urmare, copiii sunt şi vor fi trataţi ca indivizi
responsabili pentru ei înşişi, liberi să se dezvolte în direcţia pe care şi-o
doresc. Părinţii Raţionali sunt retincenţi, în a interveni în viaţa copiilor
lor, şi a le modela comportamentul, chiar dacă îi văd că fac uneori greşeli.
Părinţii Raţionali vor fi tot timpul gata să-şi ajute copiii să-şi valorifice
potenţialul, indiferent care este acesta, dar nu-i vor cicăli niciodată şi nici
nu-i vor proteja de consecinţele opririi dezvoltării individuale.
Pragmatici prin natura lor, părinţii
Raţionali urmează aproape instinctiv principiul lui Alfred Adler al “consecinţelor
logice “ în modul în care îşi gestionează copiii şi practică o metodă de
dsiciplină pe care eu o numesc “foloseşte
la maximum sau vei pierde” din ce în ce mai mult pe măsură ce trec anii.
Raţionalii par să înţeleagă mai bine decât alţi părinţi că majoritatea
lucrurilor pe care copiii lor au voie să le facă sunt mai degrabă privilegii
decât drepturi: a mânca cu familia, a vorbi cu membrii adulţi ai familiei, a
sta într-o anumită cameră, a se juca cu jucăriile, a se juca cu animalul
familiei etc.
Chiar dacă sunt părinţi tineri, mulţi Raţionali îşi
dau seama că atunci când copiii lor abuzează de unul dintre aceste privilegii,
în loc să-i muştruluiască, să-i dojenească, să-i lovească sau chiar să discute
cu ei, tot ce trebuie să facă este pur şi simplu să elimine privilegiul de
care s-a abuzat imediat şi necondiţionat, pentru o anumită perioadă.
Într-adevăr acesta este un lucru pragmatic, dar nu uşor de făcut, chiar şi
pentru Raţionali, în timp ce pentru alte tipuri este aproape imposibil, mai
ales în cazul cooperativilor Gardieni şi Idealişti, care ar acţiona practic
împotriva firii lor.
Concluzii
Fără
îndoială, a fi părinţi de succes implică a ne înţelege atât copiii, cât şi pe
noi înşine, măcar în linii mari.
În
măsura în care înţelegem personalităţile copiilor noştri, precum şi propriile idei şi intenţii preexistente în
privinţa creşterii lor, avem şanse mari să devenim părinţi eficienţi sau
funcţionali, adică putem avea succes în
funcţia noastră de a stimula o
imagine de sine pozitivă la copiii noştri. Dacă ambii părinţi sunt
funcţionali în această privinţă, atunci întreg sistemul familial devine
funcţional, copiii nevând nici o dificultate în a dobândi o imagine de sine
suficient de bună pentru a le permite să devină adulţi independenţi şi
realizaţi.
BIBLIOGRAFIE
Personalitate şi temperament: descriere şi
compatibilităţi/David Keirsey; trad. de Andreea Hrab.- Iaşi: Polirom, 2009
